Printre spamuri si pareri contradictorii m-am decis sa ma mut pe un server mai voinic, asa ca de acum ma gasiti la:
http://zanaduf.blogspot.com
Ca orice mutare in casa noua, va dura ceva pana deretic prin noul blog. Inca nu am gasit si solutia mutarii comentariilor, dar lupta nu am abandonat-o.
Povestea de ieri cu laptopul meu ce s-a autoreparat la doua zile de la iesirea din garantie a continuat. Dincolo de sentimentele amestecate pe care mi le-a trezit, ideea relatarii intamplarii m-a speriat de la bun inceput. Am credinta ca o astfel de povestire starneste nu un zambet, din partea cititorului, ci mai degraba o incruntare: “de ce nu mi se intampla si mie lucruri atat de bune”.
Suntem reconfortati de suferintele celor din jur, de nenorocirile de la televizor. Intr-un accident de masina, de care auzi la radioul din autobuz, iti gasesti linistea pentru cele 15 minute de intarziere la intalnirea importanta de azi.
Consumam suferinta celor din jur si ne erodeaza fericirea lor. Iar cand cei fericiti sunt prieteni buni, in locul carora ai fi putut fi tu, povarea devine si mai grea.
Si lucurile nu s-au schimbat in ultima suta de ani. Oscar Wilde spunea:
Anybody can sympathise with the sufferings of a friend, but it requires a very fine nature to sympathise with a friend’s success.
Acum un an m-am decis sa imi cumpar un laptop cat mai usor si cat mai ieftin, dar care sa aiba o tastatura neredusa. Achizitia odata facuta, am avut singura surpriza neplacuta de a nu reusi, nici in Windows, nici in Linux sa conving placa de sunet sa spuna pis. Dupa un numar de incercari am decis ca problema e hardware si ca il voi duce in service. Am amanat luna de luna, pana cand zilele trecute am realizat ca ultima zi de garantie tocmai trecuse. Suparat pe lipsa mea de determinare a trebuit sa ma recunosc invins.
Povestea nu se termina aici, ci mai continua inca o zi, pentru ca la mai putin de 48 de ore de la expirarea garantiei, deschizand laptopul am incremenit in acordurile Windows XP Startup.wav. Da, era laptopul meu.
Incantarea in fata unei probleme rezolvate se amesteca cu nemultumirea in fata incompententei de a gasi drivere potrivite timp de un an de zile. Natura mea conservatoare acceptase fara rezerve limitarea a-fona a laptopului, iar noua voce imi starnea mai degraba neliniste decat multumire. Trebuia acum sa imi redefinesc relatia cu laptopul: mai sunt eu indreptatit acum sa imi doresc un alt laptop? Am dezamagit propriul meu laptop?
Singurul lucru clar e ca eu nu pot privi laptopul pe care imi scriu blogul ca pe un obiect. Desi poate ar trebui 
[1].
Am decis ca in fiecare saptamana sa caut un citat pe care sa il atasez la semnatura. Pentru prima saptamana am ales un citat drag mie din Groucho Marx: “Outside of a dog, a book is man’s best friend. Inside of a dog it’s too dark to read.”
Ce nu am realizat eu este ca decizia mea, va altera tipul reclamelor tintite de catre Google nu doar catre mine, ci si catre destinatarii mailurilor mele. In urma primirii unui mail de la mine, prieteni cu putine afinitati de crestere a cainilor s-au trezit invadati de anunturi:
Canine Heart Disease
Proven herbal methods that reverse canine heart disease.
www.caninehearthealth.com
Vrei un caine ?
Pe nod.ro gasesti o multime de caini de vanzare.
www.nod.ro
Retractable Dog Leashes
Supplier of pet products in Poland supplying corded leads in Europe
www.sum-plast.com
Dog Repellent
Our best selling dog repellent. 100% safe, effective, easy to use.
www.liquidfence.com
Ce ma mira este lipsa totala a anunturilor legate de carti: ori editurile nu apeleaza la Google pentru reclame, ori prin aparitia de doua ori a cuvantului dog in citatul din semnatura am exprimat o mai clara determinare de a cumpara caini si nu carti.
Sunt curios ce anunturi voi primi de saptamana urmatoare cand citatul de semnatura va fi:
I want to die in my sleep like my grandfather. Not screaming and yelling like the passengers in his car.
–Emo Phillips
Au trecut aproape doua saptamani de la alegerile europene. Primele in care nu am votat. Nu a fost un vot impotriva clasei politice. Nu cred in astfel de voturi. Iar celor ce se intereseaza de motive le pot spune simplu: am mers la urna de 17 ori din cele 18 ocazii de exercitiu de vot.
Mai putin placut e faptul ca prietenii pun conjunctura non-votului meu pe atasamentul fata de valorile IT: “Normal ca nu ai votat, pentru voi cei cu Internetul in nari, e prea fad sa pui stampila cu cerneala pe un petec de hartie.”
E drept ca sunt deseori speriat de ce inteleg alesii nostri prin Internet, retea sau chiar laptop. Totusi nu cred ca vom avea o industrie IT, sau mult prea abuzata economie a cunoasterii, doar prin votul celor din mediul rural.
Explicatia non-votului ca semnal pentru clasa politica cred ca s-a demonetizat demult.
Sunt atasat de valorile comunitatii IT si nu pot sa nu inchei pe un ton mai optimist. Ultimele alegeri au adus in parlamentul european un reprezentant al tendintelor radicale de revizuire a drepturilor digitale: in Suedia, Pirate Party [1] a castigat 7,13% din voturi. Si chiar daca aceasta stire nu a ajuns in prea imbacsita presa romaneasca, este un semnal ca si noi, cei ce “ne ascundem” in spatele unei tastaturi, putem fi luati in seama…. doar daca mergem la vot!
Papucii, mai ales in cazul barbatilor, mi se par o delaratie de abdicare de la orice demers sportiv. Imi intretin iluzia ca incaltat in pantofi sau adidasi ai pasul mai alert si chair un tonus mai vioi.
Am, fara indoiala, o partinire fata de acest obiect, fata de imaginea talpilor tarsiite, fata de firele de par itite printre baretele de plastic, fata de micile ticuri ce le aduce. In fata mea tocmai a trecut un tip la 25 de ani. A pasit cu degetul cel mare ridicat, incercat inconstient sa obtina o mai mare autoritate in fata unor papuci de platic ce erau mult mai doritori sa ramana pe podea, decat sa il urmeze.
Septembrie 2004. Honk Kong. Primul soc cultural in fata metropolei, guvernata atat de temperaturi ridicate, cat si de umiditate disconfortanta, a fost absenta totala a papucilor. Nu doar in cazul barbatilor, dar si in cel al femeilor. Eram la cativa kilometrii de China, iar autonomia acetui tinut incepea de la o talpile trecatorilor.
Realizez meritele de conservare a bugetelor personale pe care le aduce optinea cumpararii unor papuci, dar in cazul Romaniei acestia au incetat sa fie purtati ca o distinctie a modestiei. Pentru mine reprezinta o afirmare a democratizarii valorilor estetice in modul cel mai grobian.
Ora 8:20, duminica. Statia de metrou Titan. In ciuda eforturilor mele de a ma teleporta de la inaltimea scarilor impresionantei stati la poalele acestora, metroul inchide usile. Un val de instristare ma incearca in vreme ce continuui coborarea. Ajung pe peron, langa trenul cu toate usile inchise. Brusc cu naturaletea celui mai cotidian gest, mecanicul ce supraveghese inchiderea usilor ma indeamna sa intru in cabina de conducere: “Intrati pe aici. Nu are rost sa mai deschidem inca o data usile”. Suna mai degraba o scuza, decat o inedita oferta pentru castigarea a 10 minute.
Pentru cateva clipe m-am simtit vinovat pentru pretuirea exagerata pe care, eu, o am pentru reguli. Aceleasi clipe in care am trecut prin cabina de conducere si am deschis usa spre primul vagon. Trenul era aproape gol. Desi numarul mic al calatorilor nu face mai putin important gestul mecanicului, nu pot sa imi inchipui scena intr-o dimineata aglomerata.
Indignarea in fata unor functionari ce aplica strict litera unui regulament, nu se compara ce frustrarea cauzata in momentul in care ma simt victima arbitrariului unuia. Pe cat de indreptatita a fost aprecierea gestului mecanicului, pe atat ar fi fost de exagerata indignarea in fata unei atitudini indiferente din partea lui.
Intr-un sistem ideal ar trebui sa reusim sa avem un produs educational distinct pentru aptitudinile si nevoile fiecarui student. Din pacate regulile din universitate pornesc de la admiterea dificultati unui astfel de demers. Bineinteles ca am putea adapta regulile in unele cazuri fara costuri insemnate pentru sistem. Deseori costul nu este usor de apreciat, si intr-un sistem atat de dinamic precum cel universitar, multi (inclusiv eu) aleg conformismul respectarii regulilor, in dauna eficentei amendarii lor in fuctie de context.
Din tot incidentul am mai retinut ceva: numarul trenului era 2117.
Mi-am amintit de ajunul revelinului 2007-2008, cand plimbandu-ma in Barcelona, am fost surprins de lipsa totala de festivism sau de pregatire. 31 decembrie in Barcelona este o zi ca oricare alta, in care poate zabovesti mai mult la restaurant, dar atat. Nu betii, sau mese somptuoase. Nu reuniuni de famillie, sau pretexte de dezmat.
Cred ca in patima cu care ne bucuram de sarbatorile romanesti, se ascude o dovada a unei vieti dezechilibrate, traite la termen: muncim pe rupte, ne refuzam atatea lucruri in asteptarea acestor momente de suspendare a regulilor.
Sustenabilitatea fericirii este o arta prea putin cunoscuta la noi. E atat de plictisitor sa te simti bine zi de zi.
O fosta prietena imi spunea cat de mult indrageste sarbatorile fara urari. Ce moment mai bun decat 1 mai este sa te gandesti cat de simplu este sa fi fericit. Mai ales daca ai optat sa nu mergi la mare :).
Ora 12:00. Statia de Metrou Uniri. De scanul pe care stateam se apropie un individ la 45 de ani cu o mapa in mana. Din fericire, nu eu eram tinta, ci cu vecinul meu de scaun. Fara formula de introducere, fara prezentare, individul se lanseaza intro cerere de o inocenta dezarmanta: “As dori sa candidez pentur parlamentul european. Am pentru aceasta nevoie de semnaturi de sustinere. Ma puteti ajuta si pe mine?”
Spre nesansa lui vecinul de scaun este neimpresionat: “D’omle, dar nici macar nu te cunosc”..
Vanatorul de semnaturi pleaca cu foia fara antet catre o prada mai usoara: o doamna la 50 de ani ce citeste ziarul Ring. Discursul simplu merge la inima doamnei si aceata semneaza, fara sa se intereseze macar de numele candidatului, cu atat mai putin de doctrina sau programul acestuia. Toata interactiunea a durat un minut. Asa ca pana la venirea metroului mai apuca sa abordeze inca doua persoane, cu acelasi succes. 5 minute: 3 semnaturi de sustinere a unei candidaturi fara nume. Dintr-o data ma uit la vecinul meu de scaun cu un nou respect.
Chiar daca inteleg miza putin insemnata pe care o acordau cei 3 semnatari proaspetei figuri politice, cred ca rezultatul e mai degraba datorat presiunii de a nu refuza pe cineva, indiferent de natura absurda a cererii. Prea adesea suntem victimele dorintei de a fi pe placul celor din jur, chiar daca acestia sunt simpli necunoscuti. In cultura noastra exista o mare incarcatura de impolitete in actul de a te uita in ochii cuiva si ai spune simplu: Nu!
In cateva luni prima generatie de ingineri va absolvi ciclul de licenta compatibil cu obiectivele Bologna. Universitatea Politehnica din Bucuresti nu are o oferta de master clara, asa ca ne marginim sa privim cu sufletul la gura lupta ce se da intre interesele finaciare ale universitatilor particulare si cea mai neasteptata alianta: Basescu si PNL. Fara a intra in picanterii politice, trebuie totusi enuntata problema de fond: dupa multe eforturi de stabilire a unor standarde de evaluare a proceselor din sfera academica, la inceputul anului 2008, guvernul Tariceanu a dat o ordonanta ce stabilea ca programele (a se citi diplomele) de master, doctorat si studii postdoctorale pot fi organizate doar in urma unui proces de evaluare desfasurat de ARACIS. Parlamentul a spus insa, prin Legea 2/2008, ca nu e nevoie de verificarea vreunei institutii externe, organizarea unor astfel de studii putand fi facuta prin hotararea locala a senatului oricarei universitati.
Principiile unei piete perfecte ne spun ca daca va exista un jucator ce va face rabat de la calitate el va ajunge sa fie pedepsit de catre clienti. In invatamant produsul este complex, si dispozitia clientilor/studentilor de a admite frauda academica e foarte scazuta (mai ales cand nu poate fi vorba de o “returnare a anilor de studentie”, precum in cazul returnarii banilor pentru un produs cu defecte). In fond, multi dintre studenti admit deschis ca singurul lucru pe care il asteapta de la facultate este o diploma. Din acest motiv exista si atatea oferte pentru diplome de cumparat prin posta (fara nici un curs).
Dincolo de legi sunt oamenii. In plina campanie electorala d-na Ecaterina Andronescu justifica legea in cauza pentru ziarul Cotidianul [1]: „Din experienţa personală vă pot spune ce se poate întâmpla. Vine Renault să înfiinţeze un masterat la mine, iar eu îi spun să aştepte trei luni ca să duc dosarul pentru evaluare la ARACIS şi să aştept să mă evalueze. Renault nu a aşteptat şi a plecat în Bulgaria să facă masterat“.
Personal gasesc cel putin neintemeiata obiectia fata de un proces de acreditare de 3 luni, mai ales cand in Politehnica (deci intern) organizarea programelor de master a inceput de un an si jumatate. Evident, eu nu am forta de promovare a unui program de master pe care o are o companie de talia Renault, totusi un responsabil al unei facultati de prestigiu confruntat cu situatia expusa de d-na Andronescu ar intrebat: “Sunteti interesat de o colaborare de durata, sau doar de o prezentare de companie?”
In acest moment mai exista un singur obstacol in fata adoptarii acestei legi: votul din senatul Romaniei. Din pacate d-na Andronescu, desi a devenit senator, continua sa fie unul dintre initiatorii acestei legi. Speram sa avem ori o justificare mai buna a oportunitatii acestei legi, ori macar un vot la vedere din partea dnei rector/ministru/senator.
[1] http://www.cotidianul.ro/parlamentarii_apara_prin_lege_fabricile_de_diplome-64769.html